Rolul medicilor generalişti în demență

Medicii generalişti (GP) sunt de obicei primii care pun diagnosticul de demență. În majoritatea țărilor sunt consideraţi un nod cheie în furnizarea serviciilor de îngrijire.

Sarcinile la nivelul îngrijirii primare includ identificarea tipului de deficiență cognitive (diferențierea dintre demența normală și incipientă sau demența manifestă) și detectarea cauzelor fizice sau a cauzelor modificărilor cognitive și/sau comportamentale (deficiență de auz sau de vedere). Un rol important în cadrul diagnosticului este identificarea cauzelor potențial tratabile sau chiar reversibile ale simptomelor, de exemplu depresie, deficiență de vitamine sau tulburări tiroidiene.

Pentru a confirma o suspiciune de demență și pentru a identifica cauza acesteia, medicul de familia trimite persoana la nivelul următor de îngrijire secundară sau terțiară, i. e. la un neurolog, la o clinică de memorie sau la un departament universitar. Aici, sunt efectuate teste neuropsihologice mai ample și chestionare de diagnostic.

Persoanele care beneficiază în mod deosebit de trimitere:

• Persoanele mai tinere cu deficiență cognitivă suspectă sau demență

• Persoanele cu simptome atipice care pot indica demență focală sau tumoră cerebrală

• Persoanele în situații cu risc ridicat, cum ar fi schimbarea comportamentului sau simptome psihotice

• Persoanele care se îngrijorează cu privire la siguranța ei.

Rolul asistenților sociali în demență

Asistenții sociali au rolul important de a ajuta medicii în coordonarea serviciilor. Munca socială, în general, are următoarele sarcini: identificarea nevoilor, preferințelor și resurselor individuale; inițierea, organizarea și furnizarea de sprijin, coordonarea serviciilor, crearea de rețele și eliminarea dezavantajelor și barierelor.

Principalele responsabilități ale unui asistent social includ1:

• Educație privind azilurile, unitățile de îngrijire specială, centre de zi, îngrijire de sfârșitul vieții, ambulatorii

• Recomandare pentru servicii concrete (transport, asistență la domiciliu, mese, terapii non-farmacologice)

• Asistență la tranziția către alte tipuri/centre de îngrijire

• Trimitere la programe de sprijin pentru persoanele cu demență și îngrijitori

• Colaborarea cu agențiile și organizațiile locale

• Furnizarea de materiale și resurse educaționale

• Consiliere cu privire la probleme legale (directive în avans, asigurare, răspundere) și probleme financiare

• Identificarea obiectivelor personale, asistență în planificarea vieții

• Într-un mod mai formal, asistenții sociali - dar și asistenții medicali specializați - pot prelua rolul managerilor de caz.

În ceea ce privește diagnosticul, asistenții sociali au pregătirea necesară pentru a evalua adecvat nevoile unei persoane și a oferi sfaturi în legătură cu cele mai potrivite servicii. Contribuția la o evaluare mai cuprinzătoare constă în identificarea obiectivelor relevante pentru acea persoană, identificarea problemelor financiare, juridice sau de asigurare, analizarea rețelei de îngrijire (din cadrul familiei și dinafara acesteia) și evaluarea mediului de viață, inclusiv a resurselor disponibile.

Referințe și lectură ulterioară

Rolul terapeutului ocupațional în demență

Terapeutul ocupațional se concentrează pe sprijinirea persoanei în toate ariile vieții, observându-o în mediul propriu cu puncte tari și vulnerabilități. Sarcinile terapeutului ocupațional includ prevenția, intervenția, promovarea sănătății, consilierea, reabilitarea, menținerea și îmbunătățirea punctelor tari și abilităților și oferirea de sprijin când acesta este necesar. Terapia ocupațională este oferită într-un format individual sau de grup. În mod specific, rolul terapeuților ocupaționali în demență împlică:

• căutarea celor mai adevate soluții individuale și dezvoltarea strategiilor rezolutive.

• evaluarea abilității persoanei de a realiza activități cotidiene și oferirea de intervenții pentru a susține independența

• aplicarea tehnicilor terapeutice precum art terapia, biblioterapia, terapia prin teatru sau muzică, terapia psihomotorie, terapia ocupațională și terapia prin joc, concentrându-se pe abilitățile conservate

• informarea cu privire la tehnologiile asistive și modificările de mediu acasă și în instituția de îngrijire

• conducerea grupurilor de sprijin pentru îngrijitori sau implicarea în altfel în psihoeducație.

Ca membru a echipei multidisciplinare, terapeutul ocupațional contribuie cu informații despre abilitățile persoanei și limitările din viața cotidiană, nevoi, competențe conservate și arii posibile de dezvoltare. Astfel, terapeuții ocupaționali au un rol semnificativ în definirea planurilor individuale de intervenție. Ei pot să fie implicați și în instruirea altor specialiști care lucrează cu persoane cu demență.

Rolul logopedului în demență

Demența este asociată frecvent cu dificultăți de comunicare pentru persoanele cu demență, aparținători și specialiști. Demența poate cauza și probleme legate de a mesteca, a bea sau a înghiți. În mod specific, logoterapeuții contribuie în îngrijirea persoanelor cu demență prin:

• evaluarea deficitelor de comunicare asociate cu demența

• identificarea factorilor culturali și de mediu care interferează cu comunicarea

• analizarea deficitelor de limbaj ca adjuvant pentru diagnosticul acurat

• consiliază pentru modificarea mâncării și instrumentelor folosite în hrănire

• educă aparținătorii despre tehnicile de comunicare

• stabilește un plan de tratament individual

Portofoliul terapeutic al logoterapeuților include exerciții orale care întăresc mușchii gurii, dar și exerciții de numire, deescriere sau memorare de obiecte. Logopezii folosesc diferite instrumente pentru a susține comunicarea în cazul persoanelor cu demență, incluzând semne, etichete, calendare, panouri de comunicare, cronometre și alte simboluri vizuale care oferă indicații în interacțiune.

Rolul neuropsihologului în demenţă

Neuropsihologii aplică metode psihologie cum sunt interviurile, testele și chestionarele standardizate pentru a detecta, evalua și analiza deficite rezultate din afecțiuni neuronale. pe baza cunoștințelor lor despre structura și funcțiile creierului, neuropsihologii pot recomanda și implementa tratamente non-farmacologice adevate ale deficitelor cognitive și comportamentale. În mod specific, contribuțiile lor la îngrijirea persoanelor cu demență iunclud:

• confirmarea simptomelor și schimbărilor cognitive și comportamentale

• identificarea persoanelor cu risc de demență și afectare cognitivă

• evaluarea detaliată a deficiențelor într-o gamă largă de domenii cognitive

• definirea modelului de abilități cognitive conservate și afectate, ca adjuvant pentru diagnostic

• generarea de asumpții cu privire la patologia cerebrală subiacentă, care pot direcționa procesul diagnostic

• evaluarea resurselor individuale și competențelor conservate

• sugerarea și oferirea de intervenții non-farmacologice cum sunt trainingul și adoptarea de strategii compensatorii ca parte din planul de tratament

• participarea la evaluări de follow-up pentru a determina eficiența tratamentelor și pentru a adapta planul de tratament

• consilierea și sprijinirea aparținătorilor

Mai jos găsiți un clip video despre rolul psihologilor în îngrijirea persoanelor cu demență.

Rolul neurologului în demenţă

Competențele neurologilor sutn în domeniile diagnosticului și managementului tulburărilor sistemului nervos, folosind abordări farmacologice, non-farmacologice și reabilitative de-a lungul evoluției demenței. Ei contribuie la calitatea vieții persoanelor cu demență și a aparținătorilor prin oferirea unui diagnostic timpuri și acurat, alegerea medicației potrivite, facilitarea accesului la studii de cercetare și implicarea și ghidarea celorlalți membri ai echipei multidisciplinare. În mod specific, contribuția neurologilor la demență poate include:

• realizarea unei examinări fizice pentru semne de boală neurologică ce poate cauza demența (ex. boala Parkinson, scleroză multiplă)
• realizarea procedurilor diagnostice, precum și analizarea rezutelor (ex. puncție lombară, RMN, PET)
• tratarea bolilor neurologice ce reprezintă cauze sau condiții de comorbiditate ale demenței.

Rolul psihiatrului în demenţă

Neurologia se concentrează pe modificările motorii și senzoriale asociate cu tulburările cerebrale, însă psihiatria se ocupă mai mult de schimbările comportamentale, de dispoziție și cognitive. Psihiatrii se preocupă și de aparținătorii persoanelor cu demență, urmărind semnele și simptomele burnoutului și depresiei, cu scopul de a introduce rapid sprijin farmacologic și psihoterapeutic. În mod specific, contribuția psihiatrilor în demență include:

• evaluarea punctelor tari și slabe în traiul cotidian

• identificarea sarcinilor pe care persoanele le pot realiza cu asistență minimală și a celor care depășesc abilitățile păstrate și, prin urmare, ar trebui evitate

• evaluarea competenței legale a persoanei cu o mențiune referitoare la abilitatea de a oferi consimțământ informat, de a lua decizii financiare sau de a întocmi un testament

• recunoașterea și tratarea afectărilor comportamentale, cum sunt agitația, rătăcirile, comportamente inadecvate social sau activități repetitive

• sugerarea de modificări comportamentale și de mediu ca parte a planului de tratament

• crearea unei echipe terapeutice compusă din asistenți sociali, terapeuți ocupaționali, asistente medicale și kinetoterapeutiți pentrua a crea un mediu de viață optim pentru persoanele cu demență și aparținătorii lor.

Psihiatrii sunt familiarizați de regulă cu resursele comunitare disponibile și care pot fi benefice pentru persoanele cu demență și aparținătorii lor. Acestea includ de obicei o filială a Asociației Alzheimer, grupuri de prijin pentru familie, centre de îngrijire, aziluri specializate și servicii ambulatorii.

Demenţa: o tulburare neurologică sau psihiatrică?

În mod tradițional, neurologia se concentrează pe modificările motorii și senzoriale asociate cu boli ale creierului, cum ar fi accidentul vascular cerebral, boala Parkinson sau scleroza multiplă.

Atenția psihiatriei se concentrează mai mult pe anomalii de comportament, dispoziție și cunoaștere, care sunt caracteristici cheie ale schizofreniei sau depresiei majore. Demenţa este poziționată la mijloc între neurologie și psihiatrie, deoarece aproape toate persoanele cu demență dezvoltă simptome comportamentale și afective în cursul bolii, iar multe forme de demență implică tulburări de mișcare, de exemplu, demența cauzată de boala corpilor Lewy, boala Huntington sau boala cerebrovasculară.

Sensibilitatea la simptomele psihologice

Una dintre cele mai frecvente dileme ale procesului de diagnostic este distincția între deficiențele cognitive rezultate din depresie (anterior a fost numită „pseudodemenţă”) și demență. Ambele tulburări se pot manifesta inițial prin uitare, izolare și probleme psihomotorii. Psihiatrii sunt pregătiți să identifice diferențele subtile, în special în ceea ce privește efortul, frustrarea, vinovăția și ideea de suicid.

Atenţie la îngrijitori!

Grija pentru o persoană cu demență este extrem de solicitantă. Aproape toți îngrijitorii raportează oboseală, furie și depresie asociate în mod direct rolului de îngrijitor. Membrii familiei au adesea nevoie de o evaluare separată și tratament individual. Recunoașterea semnelor și simptomelor de oboseală și depresie și instituirea unui tratament psihoterapeutic sau farmacologic prompt sunt roluri importante ale psihiatrului.

Evaluarea abilităților funcționale

Psihiatrii își pot valorifica experiența despre boli psihice cronice evaluând punctele forte și slăbiciunile unei persoane. Aceștia pot determina ce activități pot face în continuare pacienții cu un nivel minim de asistență și ce sarcini sunt prea mult pentru abilitățile păstrate și ar trebui evitate. De asemenea, activitatea psihiatrilor cuprinde discuții cu asistenții sociali și medicali și cu kinetoterapeuții. El oferă un mediu de viață optim persoanelor cu demență și elucidează nelămuririle îngrijitorilor.

Gestionarea modificărilor comportamentale

Psihiatrii sunt deosebit de bine pregătiți să recunoască și să trateze tulburările de comportament care însoțesc demența, de exemplu agitația, rătăcirea, inadecvarea socială și activitățile repetitive. După ce s-au încercat modificări ale mediului și ale comportamentului, pentru a controla comportamentele perturbatoare pot fi necesare medicamente psihotice.

Evaluarea competențelor

Psihiatrii sunt deseori consultați în legătură cu evaluarea competențelor unei persoane cu demență. Aceasta devine o problemă importantă atunci când este nevoie de consimțământ pentru tratament sau când persoana trebuie să ia decizii financiare. Psihiatrii pot asista avocații și instanțele judecătorești evaluând capacitatea decizională a persoanei în cauză atunci când vine vorba de instituirea tutelei sau împuternicirii.

Educarea oamenilor cu demență și îngrijitori

Educarea persoanei cu demență și a familiei sale este o parte vitală a tratamentului demenței pe care psihiatrii îl pot oferi, așa cum o fac în cazul bolilor psihice cronice. Psihiatrul este familiarizat cu resursele comunitare de care pot beneficia persoanele cu demență și îngrijitorii. Acestea includ adesea Asociația Alzheimer, grupurile de asistență familială, azilele specializate în îngrijirea persoanelor cu demență și serviciile de zi pentru adulți.

Referințe și lectură ulterioară

Rolul asistentei medicale în demenţă

O asistentă medicală poate lucra în spital, în ambulatoriu sau în unitatea socială. Oriunde a lucra, contribuția ei în procesul de îngrijire al persoanei cu demență este multiplă. Aproximativ un sfert dintre pacienții dintr-un spital general pot avea demență și acest grup prezintă un risc mai mare de reinternare și deces decât alți pacienți cu aceleași afecțiuni. Diagnosticul precis al demenței, depresiei sau delirului este cheia unui tratament corect. Asistenții medicali de orice fel sunt observatori empatici și de încredere ai pacienților și identifică starea persoanei cu demență. Un aspect important al rolului asistentei medicale în spital, ambulatoriu etc. este observarea și raportarea eventualelor semne ale demenței. În unele spitale, asistenții medicali sunt de asemenea instruiți să facă analize cognitive (de exemplu, cu MMSE). Pe lângă importanța lor în diagnosticarea acurată, asistentele medicale mai contribuie în demență:

• explicarea utilizării, efectelor așteptate și posibilelor efecte secundare ale medicamentelor pentru persoanele cu demență și aparținătorilor ca bază pentru consimțământul informat și luarea de decizii

• educarea persoanelor cu demență și aparținătorilor cu privire la surse de informație și sprijin

• consilierea persoanelor cu demență și a aparținătorilor despre nutriție și exercițiu fizic

• se asigură că persoanele cu demență folosesc aparate auditive și ochelari, când este cazul

• oferă activități de îngrijire de bază, precum spălarea, schimbarea hainelor, folosirea toaletei acasă sau în instituțiile de îngrijire

Rolul farmacistului în demenţă

Farmaciștii sunt cei mai accesibili profesioniști din domeniul sănătății.

Ca specialiști în asistența primară care au de-a face cu oamenii în mod regulat, farmaciștii pot fi printre primii care recunosc semnele demenței sau care aduc în discuție problemele de memorie pacientului. Farmacistul îi poate ajuta pe oameni să se liniștească și îi poate încuraja să caute sprijin cât mai devreme.

Odată ce un pacient a fost diagnosticat cu demență, farmacistul îl poate asista atât pe el cât și îngrijitorii săi cu aspecte privind medicația. De asemenea, el poate recomanda alte produse sau acțiuni utile care ar putea aduce un beneficiu stării lor. Fiind specialiști în tot ce ține de medicamente și utilizarea lor, farmaciștii au autoritatea necesară pentru a ajuta persoanele cu demență să obțină cele mai bune rezultate de pe urma tratamentului. Terapia medicamentoasă vine cu o serie de provocări pentru anumite persoane cu demență. Multe persoane cu demență prezintă și alte comorbidități. De aceea, este crucială revizuirea planului de tratament, ținând cont atât de efectele medicamentelor pentru demență, cât și de cele pentru alte comorbidități. Farmaciștii pot evidenția interacțiunile potențial problematice dintre medicamente sau pot detecta medicamentele care ar putea agrava starea persoanei.

Ajutându-i pe membrii familiilor persoanelor cu demență să acceseze servicii adecvate de asistență locală care le pot oferi sprijinul de care au nevoie, practic sau emoțional, un farmacist îi poate ajuta pe aceștia să depășească stigmatul asociat problemelor de sănătate mintală.

Kinetoterapeut